úrmă (-me), s. f. – 1. Dîră, semn. – 2. Călcătură. – 3. Vestigiu, amprentă. – 4. Puncte, măsură a piciorului și a încălțămintei. – 5. Loc de obîrșie. – 6. Rezultat, consecință. – În urmă, în spate, apoi; la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot; pe urmă, apoi, mai tîrziu. – Mr., megl. urmă. Origine incertă. Coincidența cu it. orma și cu alb. gyurmë arată că-i vorba de un cuvînt vechi. Ar putea fi gr. ỏρμή, care apare cu sensul de „impuls”, dar care ar fi putut însemna și „impresie”, ca ỏρμάω „a presa, a exercita o presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt, ZRPh., XX, 252; cf. Pușcariu 1835, și împotrivă Meyer 142). După Diculescu, Elementele, 463, dintr-o formă ionică ỏὐρμή. Altă explicație, care se menționează mai des, din gr. ỏσμή „miros” (Diez, I, 296; Densusianu, Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs, EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai greu de admis (cf. rezultatele fonetice și semantice semnalate mai inainte față de ven. usmar, v. fr. osmer, sp. husmear, port. husmar), cf. adulmeca. În realitate, toate rezultatele cu r se bazează în mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă”, în timp ce der. cu s indică ideea de „miros”, în așa fel încît diferența fonetică ar putea indica desigur o diversitate de origini. Der. urma, vb. (a veni după; a continua; a rezulta, a proveni; a frecventa, a studia; a succede); urmărelnic (var. urmăretic), adj. (se zice despre oile care rămîn în urmă mereu); urmări, vb. (a merge pe urmele cuiva, a goni, a fugi după; a observa, a fixa, a reclama, a chema în justiție), cu sensurile fr. poursuivre; urmăritor, s. m. (persoană care urmărește); urmaș, s. m. (descendent, progenitură; moștenitor al tronului); urmatic, adj. (Olt., care e cel mai tînăr dinte frați); următor, adj. (care urmează); urmi, vb. (a moșteni), înv. – Din rom. provin rut. urma (Candrea, Elemente, 400), și poate, rut. húrma, húrba „buluc, în grabă”, pol. hurm „turmă” (cf. Berneker 378). Vezi definitia »

BALÁNȚĂ s.f. 1. Instrument pentru cântărit, bazat pe principiul echivalării a două greutăți cu ajutorul unui sistem de pârghii; cântar; cumpănă. ◊ A pune în balanță = a judeca bine faptele înainte de a lua o hotărâre. 2. (Cont.; fin.) Raport între două sume, două conturi etc. ◊ Balanță comercială = raportul dintre valoarea importului și exportului unei țări (pe o perioadă de un an); balanță de plăți = raportul dintre sumele încasate din străinătate de către o țară și cele pe care le plătește altor state într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an. [Pl. -țe. / < it. balanza, cf. lat. bilanx < bis – de două ori, lanx – tavă]. Vezi definitia »

PIROGRAVÚRĂ, (2) pirogravuri, s. f. 1. Tehnica, arta de a decora suprafața unor obiecte de lemn, de piele, de os etc. prin pirogravare. 2. Gravură, desen decorativ executat prin pirogravare; p. ext. obiect pirogravat. – Din fr. pyrogravure. Vezi definitia »

GAGLIÁRDĂ s.f. Vechi dans italian și francez, cu ritm vioi, care se dansează prin sărituri; melodia acestui dans. ♦ Parte dintr-o suită instrumentală care urmează după pavană. [Pron. galiardă. / < it. gagliarda, cf. fr. gaillarde]. Vezi definitia »

ACÁNTĂ s. f. 1. plantă erbacee decorativă, cu frunze mari, penate, grupate în formă de spic. 2. motiv decorativ, care stilizează frunza acestei plante. 3. apofiza spinoasă a vertebrelor. (< fr. acanthe, lat. acanthus, gr. akantha) Vezi definitia »